Month: mai 2019

1 Mai destept ca altu’

Ziarul a fost frate cu românu’ mai ceva decât codrul şi asta pentru că trăind timpuri – după unii – de tristă amintire, ea, bucata de hârtie ce scânteia la primele ore ale dimineţii la chioşcuri, era o plăcută obişnuinţă. Era mai altfel decât radioul, ce emitea – într-adevăr – 24 de ore din 24, adică Programul 1, sau mai altfel decât televiziunea, cu cele câteva ore pe seară şi acelea parţial color. Unii zâmbesc dar aceasta era realitatea. Când ne-a prins Crăciunul lui 1989, Moş Gerilă se caftea de zor cu Moş Crăciun. Unul o făcea pe comunistul, celălalt pe capitalistul, iar pe străzi zburau trasoare în toate părţile. Moş Gerilă era acela cu televizorul alb-negru, pe lămpi, cum se zice în popor şi venea cam la două treimi din populaţia ţării, în timp ce Moş Crăciun, era cel cu Lambada, cu parabolicele, cu videorecorderele şi blugii. El era mai şmecher ca Moş Gerilă, moşul oficial, care lucra de zor alături de vedetele autohtone ale sfârşitului de veac opt al secolului trecut, la programul de revelion. Revelionul a venit şi îşi mai aduce aminte cineva cum a fost? În fine…

Ziarul, obosit din răsputeri în zilele noastre, capătă o condiţie atletică: materialele sunt din ce în ce mai puţine, scrise destul de searbăd, cu titluri ce spun tot în ele, iar pentru restul paginilor beneficiezi de multă, foarte multă reclamă. Sunt publicaţii unde procentul de publicitate ajunge cam la 50% din suprafaţa tipografică. Atunci – firesc te întrebi – pe ce dai banii? Are însă tentative de recidivă, de resuscitare, doar în caz de alegeri sau a vreunui eveniment total neprogramat.

Ziarul nu mai este un reflex. Se cumpăra pe timpuri de la primele ore ale dimineţii, iar acum îl găseşti pe tarabe cam la orice oră. Interesul a scăzut şi nu pentru că radioul, televiziunea sau internetul sunt mai sprinţare, nuuu… De vină ar fi mai multe, de exemplu pierderea locurilor de muncă. România socialistă era plină de fabrici şi uzine, ziarele erau cum erau, pline de marile realizări ale Tovarăşului. Dar ziarul se cumpăra dimineaţa, în drum spre serviciu, era a doua zi folosit în continuare; bruma de pacheţel pe care omul muncii îl mai avea, în el îşi găsea adăpostul.

Dar avem sărbători. Ce mai scriu ziarele de sărbători? Evident, tot de Băsescu. Acesta, deşi nu mai este preşedinte de luni bune, apare în continuare în ziare. Cei zece ani în care a fost la „cârma ţării”, nu aveau să-i aducă linişte. Acum este acuzat de orice, i se pun în cârcă toatele relele pământului. Mă şi mir cum de nu a fost învinuit şi de cutremurul himalaian de acum câteva zile…

Existau şi zile când lumea nu mai avea timp de ziare, ci de… paradă! 1 Mai şi 23 August erau la loc de frunte. În fiecare municipiu reşedinţă de judeţ se organizau până înclusiv în 1989, marile parade, circul defilării. Propaganda era la ea acasă, fireşte. Veneau ţăranii de la Colectivă şi muncitorii de la Uzină. Cel de la ţară aducea cu el două vaci: una vai de capul ei, numai piele şi os, dar şi o junincă ce sclipea atât de tare, că şi Milka zilelor noastre ar fi crăpat de invidie. Pe animamul oropsit, numai ei – ţăranii – ştiu de unde-l aduceau, scriau cu var sau cretă, mare, să se vadă şi din satelit „1949”, iar pe vaca de top, anul în care avea loc defilarea. Ideea era simplă, zău… Adică înainte de colectivizare şi după. Comunismul uns cu toate cunoştinţele despre adevărata agronomizare, a desăvârşit belşugul, presperitatea, inclusiv printre dobitoace. Acum nu-mi mai aduc aminte dacă în anii de „tristă amintire” vacile mugeau „trei culori cunosc pe lume”, dar cu siguranţă nu purtau cravată roşie la talangă. Despre boi e o discuţie mai lungă şi sigur voi sări în figurat, pentru că… aşa erau timpurile atunci.

Zâmbim, sigur că da. Anul 1889 aducea primul 1 Mai muncitoresc, prin Internaţionala socialistă tocmai din Chicago, pentru că, de, cu cât ţi-e mai capitalistă ţara, cu atât şi doctrinele sunt mai plenare. Spun asta ca nu cumva să mai aud, ori să mai citesc prin presa asta şchioapătă la minte de pe la noi, cum că 1 Mai ar fi tot o reminiscenţă comunistă. Deşi discuţia necesită amendamente, cum că trebuie să delimităm socialismul de comunism, asta la nivel de doctrină cel puţin, chiar dacă cele două se împleteau armonios şi sigur întru făurirea „omului nou”, e timpul dictaturilor roşii. Comunismul a confiscat socialismul, însă astăzi, în „no man’s land”-ul democraţiei, doctrina socialistă este din nou confiscată de neocomuniştii şi nomenclaturiştii timpurilor „de tristă amintire”. Există socialism în Europa, în America, în Asia, deşi o parte din ideile fundamentale au rămas în sfera politică, grosul stă bine cimentuit în statutele sindicatelor.

Ce facem de 1 Mai, noi, românii din 1990 încoace? Ei, asta da întrebare. Şi iar aduc aminte de comunism. Până în 1989, pe 2 Mai era Ziua Tineretului, o altă idee confiscată de aparatul propagandistic, unde „vlăstarele ţării”, de şoimi ai patriei la sportivii consacraţi, făceau parte din marele circ al defilării în faţa tribunei oficiale, acolo unde capetele comuniste „dădeau din mână”, urmând exemplul luminos al „celui mai iubit fiu al ţării”.

Astăzi 1 Mai e zi liberă, adică nu se merge la serviciu. Nu e nicio pagubă, locurile de muncă sunt muuuult mai puţine ca pe acele vremuri, iar oameni cu adevărat muncitori şi mai puţini. Drepturile salariale au luat locul sâmbetelor şi al lucrului peste program. Cine să mai defileze? Pentru cine?

Vorbesc în continuare despre ceea ce a fost… Curentul electric nu se întrerupea de 1 Mai, cu un scop bine definit: românul trebuia să urmărească la televizor, singurul program românesc disponibil în teritoriu, marele spectacol de la Bucureşti, şi care, în termenii limbajului de lemn de atunci, se numea „Cântarea României – de pe marea scenă a ţării, pe micul ecran”. Se înţelege şi aici că aveam de-a face cu o mascaradă omagială, pentru ca reprezentanţii Partidului, Guvernului şi ai Marii Adunări Naţionale, să poată saluta la scenă deschisă mulţimea plină de ovaţii şi zâmbete. În capitală era marea defilare, acolo veneau „aleşii” din judeţe, din fabrici şi de pe ogoare, acolo avea lor grandioasa mascaradă, la care puţini, foarte puţini oameni participau voioşi, îndoctrinaţi, pentru că marea majoritate, deşi zâmbeau la chipurile ceauşiste, în suflet era numai ură şi dispreţ. Şi în decembrie ’89 a venit şi timpul răzbunării, păcat însă că o mână de zmintiţi au confiscat respectivele evenimente, iar, şi mai grav, o alta, de data aceasta de hoţi, au transformat anii ce au urmat într-o imensă dezamăgire pentru omul de rând. Douăzeci şi cinci de ani de transformare a „omului nou” în „omul contribuabil”, de la fraierul care muncea pe rupte, până la păcăliciul care, deşi nu munceşte, plăteşte atât de multe taxe, că şi turcii şi fanarioţii din istoria neamului rămân muţi de invidie.

Am spus că din mulţime se falsa, marea majoritate falsa, dar erau unii care chiar îşi intrau în rol, prezentând cu patos şi devotament prinosul de inconştienţă. O parte din cei care ieri preaslăveau cu insistenţă regimul, sunt şi astăzi prezenţi la datorie, interpretând acelaşi rol faţă de aleşii neamului şi ai partidului. Reflexul de a avea un carnet de membru de partid nu le-a fost retezat odată cu marea lovitură de stat din decembrie 1989, ci, din contră, le-a oferit posibilitatea de a-şi duce mai departe năzuinţele, adică lupta avidă pentru putere, aşa cum însuşi Ceauşescu reuşea să le-o inoculeze la timpul său. Pătrunşi de această năzuinţă, de a fi şi ei mici dictatori, politrucii vorbesc cu nostalgie despre timpul idolului lor. Aşa au continuat să supravieţuiască doctrinele şi idealurile comuniste, vopsite în penelul albastru cu pete galbene al Uniunii Europene. Da! Comuniştii, aceia care au fost şi cum au fost au avut grijă ca nu cumva ţara să fie parte din Uniunea Sovietică. Dej a plătit cu viaţa scoaterea „armatei roşii” de ţară, iar Ceauşescu numai că nu s-a luat de bătaie cu Brejnev şi Gorbaciov. Astăzi, prostiţi până peste poate de şleahta politrucă, România este doar cu numele în spaţiul european. Nivelul de trai nu are rost să intre în comparaţie cu partea civilizată a continentului, din care – culmea – geografic făceam parte de la începuturi.

1 Mai cum e în Franţa, Germania, Italia? Un simplu zap din telecomanda televizorului nu ne spune mare lucru dacă vrem să descoperim parade. Va trebui să căutăm pe satelit posturile asiatice în China, Coreea de Nord, Vietnam şi altele de fel, pentru a mai simţi macar aşa, un pic, ceva din ridicatul cartoanelor din tribunele stadioanelor, acolo unde fiecare dintre pionieri şi UTC-işti îşi aduceau micuţul aport la scrierea „cu litere de aur în marea carte a înfăptuirii societăţii multilateral dezvoltate”, această megautopie, care i-ar face invidioşi pe toţi liderii politici actuali luaţi la un loc.

Revin la ziarele de 1 Mai. Premierul – încă Ponta – şi câţiva ciraci (a se citi senatori), merg să defileze pe banul public în Peninsula Arabică. Acolo a fost Victor şi când şi-a serbat înfrângerea din toamnă şi cu siguranţă va susţine un nou discurs, nu pe sticlă, ci la sticlă, din discoteca unde s-a consacrat alături de Ghiţă, colegul şi prietenul acela cu bani din partid, cel cu România TV şi altele de acest gen. Dacă Gurvernul nu se află la tribună, se pare că nici anul acesta oamenii nu au în faţa cui defila. Ciudat, Ponta! Dă mâna cu regele… nu, nu cu al nostru, chiar dacă mai este puţin până pe 10 mai. El dă noroc cu cel al Arabiei Saudite, ţară care bombardează de zor Yemenul, de nici nu se mai ştie exact numărul morţilor din rândul civilor. Ce cauţi, măi, într-o ţară parte într-un conflict militar cu un stat vecin? Să nu spui că mergi apoi la Sana’a… că zău, intri în cartea de istorie ca marele beduin pacificator! Dar te însoţeşte un grup de la minorităţi,  nu arabi, ci… maghiari! Unu’ mai deştept ca altu’! Şi şi-a luat premierul cu el şi pe socru, că de, partidu’ şi familia, familia şi partidu’!

În ţară, dincolo de orice previziune meteorologică, reflexul de petrecere evidenţiat în cel mai rural mod cu putinţă va fi pus în aplicare prin drumuri cârd de maşini pe umbra litoralului, dar şi la munte, adică pe Valea Prahovei, singurul „munte” pentru bucureşteni. La mare, nisipul va fi ticsit de mucuri de ţigară şi sticle sparte de bere, iar la munte, fum ca din furnalele de altădată, de la grătarele peste care mititeii vor sfârâi cu bere şi vin la pet, pe un fundal sonor din folclorul Taraf TV. 1 Mai, Ziua Muncii… la ridicat paharul!

Apoi, după tot acest consum de energie, vin din nou ziarele, de unde aflăm câte sute de drumuri au făcut ambulanţele, cărând tărgi pline de excese, câte mii de apeluri de urgenţă şi, cum altfel, pe unde şi-au „petrecut” Ziua internaţională a Muncii, „aleşii neamului” şi vedetele deopotrivă.

1 Mai deştept ca altu’ putem intitula tabloul roşu ce însoţeşte prezentele rânduri. Numele chipurlor celebre care apar în el, vor vor dăinui peste manualele de isorie ale tuturor statelor lumii, cu sau fără referinţe directe la această „sărbătoare” a muncii. Ţinând cont de gradul emancipării politice şi mai ales la nivelul libertăţilor de care ne bucurăm – fie şi pe hârtie – nu ne-ar mira ca vreunui politician de pe la noi sau de aiurea, să-i vină ideea unei ale onomastici, cea a lenei de exemplu. Cum ar suna asta: Ziua internatioanală a Odihnei! Şi cum oare să fie ea sărbătorită, dacă nu prin… muncă? E bună, nu?

Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)