Month: februarie 2019

Un „NU” hotarat cartii!

Despre cultura din România ar fi multe de spus, numai că, în ultima vreme, aceasta se rezumă la evenimente de gen, toate derulându-se pe bandă rulantă, unde invitații fac act de prezență, zâmbind cu generozitate către camerele de filmat, bucuroși că cineva o să-i vadă la televizor. Iată, de pildă, cum se vând unele cărți, mai ceva ca pâinea caldă: autorii lor sunt persoane importante în acest stat și de, în felul acesta, cumpărătorii se pot lăuda că au plecat de la acea lansare de carte cu prețiosul autograf al scriitorului. Printre amici vor face furori, când le vor flutura înaintea ochilor prețioasa semnătură, care și acum valorează enorm, darămite peste câțiva ani!

Munții de hârtie care s-au scris de-a lungul timpului demonstrează apartenența românilor la cultură? Desigur, nu generalizăm. Să fim serioși, nea Vasile, care a fost învățat că munca fizică, cea brută, a câmpului, este unicul scop în viață, care-i asigură atât indispensabila pâine, cât și sănătatea cea mult râvnită, nu are timp să mai și citească o carte. Pentru el și pentru mulți alții asemenea lui, viața se învârte în jurul câmpului, a cirezii de animale și a gospodăriei, pentru care trebuie să se spetească muncind din zori și până apune soarele.

Proletarii zeloși fac și ei parte din aceeași categorie, căci timpul s-a comprimat deja pentru ei și le este imposibil să-și mai împartă puținele clipe de liniște cu o carte. E prea mult! Elevii și studenții sunt forțați să mai răsfoiască un volum, pentru că vor fi întrebați la bacalaureat sau vor avea nevoie de răspunsuri la diferite evaluări, pe care nu le găsesc decât în cărțile indicate de profesorii lor. Ce catastrofă! Când să citească ei atâtea cărți? Păi când mai au timp pentru shopping, pentru cluburi, pentru metehnele nevinovate, specifice vârstei lor? Nu! Este imposibil! Prea li se cere mult! Și la ce le folosește cultura? Dacă vor citi literatură, vor avea și bani pentru a-și satisface dorințele extravagante?

Cultura nu este un domeniu profitabil, și, ca atare, nu merită atenție. Cam așa gândesc tinerii din generația actuală. Pe ei nu-i interesează cultura, ci modalitățile în care pot câștiga o mulțime de bani rapid. Chiar și bobocii de școală văd astfel de exemple la televizor și le spun nonșalant părinților că ei vor pleca departe de casă când vor deveni adulți, pentru că în România nu pot face prea mulți bani din muncă cinstită și ei nu vor să fie muritori de foame  ca restul oamenilor. Poate că nici un sfert din ei nu vor fi convinși că au nevoie de educație, de-o cultură sănătoasă, că se pot afirma și în propria lor țară, că vor prospera muncind cinstit. Și-atunci, încotro această Românie? Așa pier valorile, îngropate în uitare și-n ignoranță!

Un răspuns am căutat şi din cartea lui Klaus, preşedintele României ales de amercani astă-toamnă. Nu e scriitor, nu e nici măcar cititor. Se spune despre domnia sa că e saş. L-am auzit întâmplător la televizor, într-o seară, când a vorbit în limba germană. Execrabil. Cred că şi un elev de liceu care învaţă limba germană, are o pronunţie mai bună. Ca şi exemplu este exact echivalentul lui Iliescu vorbind engleza. Cred că Iliescu ştie mai bine limba rusă, engleza nefiind apanajul său, ştiindu-se faptul că era vorba de o limbă capitalistă la vremea când era la Moscova. Revenind la Klaus, îi rog pe cei care au făcut gestul de a cumpăra cartea, să îmi spună ce a găsit interesant în ea. Dacă era o carte de bucate, s-ar fi vândut, dacă era o carte de cum să învăţăm şah, iar s-ar fi cumpărat. Dar Klaus s-a vândut singur, pentru că cei aflaţi la fastul lansării erau culegători de autografe. Aşa a făcut şi Iliescu, cu „Destinul unui om de stânga”. Unii – mă număr printre ei – au aşteptat ca fostul artizan al evenimentelor foarte sângeroase din decembrie `89, să se spovedească, ori, să lase loc unei spovedanii, cu privire la cele petrecute cu adevărat atunci. Despre terorişti, nimic, despre mineriade, numai de bine. O ruşine…

Și totuși, se mai scrie. Se înregistrează o veritabilă avalanșă de scriitori, dornici să-și înfățișeze emoțiile, gândurile, propria viață pe hârtie, fără să le pese prea mult de profit. Vor lăsa posterității dovezi ale existenței lor, chiar dacă acestea vor fi doar arhivate și stivuite undeva, acolo unde vor rămâne pentru foarte mult timp. Scriitorii sunt o rasă fidelă culturii. Se vor citi unii pe alții și se vor amuza copios de această situație paradoxală. Într-o ţară unde TVA-ul la carte este acum egal cu cel al alimentelor, ai avea pretenţia să spui că hrana spirituală şi cea propriu-zisă, sunt patronale de acelaşi procent al impozitării.

Lipsa de inspiraţie a celor ce ne conduc de vreo 25 de ani încoace, au transformat România într-o singură economie, cea a colectării impozitelor. Că suntem campioni la taxe nu ne mai miră, ideea e când se va sfârşti acest capitol, desprins parcă dintr-un manual de istorie. Imbecilitatea societăţii de consum au dar naştere acestor monştri, care, mâine, poimâine vor avea tupeul să se numească, dacă nu scriitori, cu voia domniilor voastre, autori de carte. Nu peste mult timp, aşa cum în manualul de istorie a apărut numele Andreei Esca, o nimeni, dar din toate punctele de vedere, nimeni, ei bine, tot aşa Gigi Becali, Relu Fenechiu, George Copos, vor aduce plusul de rezonanţă al timpurilor pe care cu atât de multă scârbă afirm că le trăim. Aceşti idoli de carton, parveniţi ai societăţii comuniste cu duhoare capitalistă pe care am consolidat-o prin simpla exercitare a votului, au reuşit nu numai să prospere, dar să şi devină false repere pentru tinerii debusolaţi şi aşa contaminaţi cu lipsa de perspectivă.

Scriu cărţi şi bancherii. Nu, nu e o formă de etalare al salariului care sfidează media pe ţară, ci tot de prostire a oamenilor şi aşa îndobitociţi de birurile pe care băncile comerciale le impun clienţilor. Dacă într-o ţară civilizată o bancă trăieşte din acordarea de credite performante, la noi, pentru că tot băncile au impus o falsă liberalizare a pieţei de creditare, au ajuns astăzi în situaţia de a strâmtora foarte mult finanţarea. Şi de unde să ia bani? De la fraierii care au depozite. Adică duci la bancă nişte bani, ca să nu-i ai la saltea, iar banca, după o lună, două, trei sau patru, îţi dă înapoi mai puţini decât ai depus.

Dar se scriu cărţi. În continuare se pot scrie cărţi. Refugiul din cotidian rămâne cartea. Chiar dacă suportul este tipărit sau electronic, cartea rezistă în această junglă. Numărul cititorilor a scăzut, consumul de carte este cel mai mic de Europa, la fel şi numărul titlurilor editate şi vândute. În mod paradoxal, tendinţele progresului tehnologic ar fi trebuit să atragă tinerii către cărţile în format electronic, dar realitatea statisticilor demonstrează contrariul. Se mai scriu cărţi, probabil dintr-o inerţie şi din aceeaşi inerţie, mai vorbim de cititori. Cultura scrisă se transformă, caută să se adapteze noilor condiţii, încearcă să îşi găsească făgaşul normal şi statutul dintr-o ţară europeană.

Ce e cultura? Ne putem identifica și noi cu ea? Posibil ca acestea să rămână doar retorici, pentru că cel puţin prezentul nu este dispus să îşi facă o preopucare din a genera răspunsuri. Şi prin asemenea auspicii, nici măcar viitorul nu poate garanta că societatea românească o să îşi schimbe direcţia spre redresare.