Month: aprilie 2018

Despre „tableta”, numai de bine

Deşi nu se poate vorbi de o tăcere în adevăratul sens al cuvântului, în ultimele materiale publicate am rămas departe de ziare. Nu caut un motiv anume, ca pretext de dragul justificării, dar lehamitea de tot ceea ce mi se pare contemporan devine pur şi simplu boală.

Trăiesc efectiv nişte timpuri, pe care nici nu mi le puteam imagina în urmă cu 25 de ani, când, ca orice tânăr absolvent al loviturii de stat din decembrie 1989, avem cât de cât licărirea, speranţa… nu neapărat că vom ajunge pe lună, dar măcar decenţa traiului într-o scorbură a Europei, într-o pădure mondială absolut necesară şi firească după anii de avânt muncitoresc în care m-am născut.

Am prins amintiri şi din anii ’70 şi din ’80, mai cu seamă din deceniul opt, marcat de atât de multe lipsuri materiale şi privaţiuni. Însă tocmai ele, privaţiunile, au fost cele care au dat valoare tuturor celor ce ne erau interzise, iar lucrurilor acelea materiale, cele care erau, fireşte, cu atât mai mult.

…Am avut cu mine o tabletă, nu cine ştie ce, şi pentru că biroul e destul de aproape de Dunăre mi-am permis să fac câţiva paşi pe bucăţile dalelor de piatră, ce se scurg în oblic spre fluviala apei. Am mers desculţ paşi buni… priveam în urmă să-mi văd urmele, dar acestea dispăreau rapid la cea mai mică unduitură a apei, ce se termina la contactul cu piatra. Peisajul este la fel, Dunărea are darul de a curăţa de impurităţi aspectele cotidiene, iar cei ce-şi caută liniştea în briza fluvială sunt destui, semn că ceva, ceva s-a mai salvat din măreţia acestei urbe, ce purta până acum câteva decenii numele – emblematic, zic eu – Brăila.

Sunt şi câteva păsări de apă, albatroşi, pescăruşi, raţe sălbatice venite de nicăieri tocmai sub orizontul privirii mele, cu scopul vădit de a mă impresiona prin însăşi simplitatea prezenţei lor. Picioarele desculţe, înmuiate în reumatismul acvatic, îmi aduc aminte de valurile înspumate ale mării la capăt de noiembrie din calendarul anului trecut, când un drum la Calatis mi-a îngăduit, pentru câteva momente – cu pretenţii de imortalizare perenă – să zăbovesc alături de gălăgioşii albatroşi pe nisipul devenit covor de scoici. Acolo, orizontul nu este decât o linie între două imensităţi albastre şi ai senzaţia că te comprimi, că eşti atât de mic, încât întreaga existenţă poate avea dimensiunea unui bob de nisip, din miliardele de boabe de nisip, pe care apa le mângâie la nesfârşit, cu o grijă, cu o delicateţe, pe care numai natura o poate săvârşi.

Tableta e un accesoriu ce aminteşte că sunt în secolul XXI şi pentru că sunt cu tălpile goale am şi certitudinea că acest veac nu e chiar aşa de măreţ precum se vedea în anii `80, în revista „Cutezătorii”, publicaţie pe care orice pionier era obligat să o aibă în casă, la şcoală, în gând…

Pe cei 7” lumea devine cu adevărat nebună. Internetul – semnal eteric – conexiune cu febra informaţiei este o condiţie sine qua non, ca ecranul să se anime. Scriu semeţ în bara de căutare a unui „browser”, un cuvinţel simplu: cultura! Nu durează mult. Timpul, ridicat la puterea megabaiţilor, are străfulgerări de ordinul milisecundelor, dincolo de orice putere umană de a diseca electronic o împărţire atât de matematică în umbra unei clipiri.

Şi ce-mi spune căutarea? Zice cam aşa: www.cultura.ro. Simplu ca Bună ziua! Şi, în momentul următor, dau undă verde spre vizualizare a respectivului site. Nu am timp să mă gândesc ce surprize îmi poate ascunde, pentru că pagina se deschide foarte repede, fiind vorba, nici mai mult, nici mai puţin, decât site-ul oficial al Ministerului Culturii. Deşi suntem la început de toamnă, pe firmamentul paginii de start încă mai bântuie – precum portretul lui Ceauşescu prin subsolurile blocurilor, ori statuia lui Lenin prin parcurile din România – un banner cu Kelemen Hunor, acest „român” „iubitor” de limbă şi neam valah. El nu mai este de ceva vreme ministru, însă slugile care administează respectivul site, din prea multă supuşenie/zeloşenie, au uitat să-l adapteze, să-l aducă la zi, cum se spune.

Un clic nonşalant pe butonul „Conducere” şi dau cu ochii, imediat sub chelia hunoriană, de „cabinetul nr. 2”, adică de secretarul de stat Hegedus Csilla. Sigur că te ia cu sila, observând această inflaţie “românească” de „nume cu pretenţii”, care, mai mult ca sigur au avut grijă ca în perioada respectivului mandat să fi precupeţit toate „eforturile” întru dezvoltatea limbii şi culturii române. E greu de crezut asta, în CV-ul d-nei mai sus amintite este – culmea – trecută limba maghiară cu litere îngroşate, iar la alte limbi figurează româna, engleza şi germana. E bine, nu? Sigur că e bine, asta în comparaţie cu noul ministru, este vorba tot de o udemeristă, şefa femeilor udemeriste, tovarăşa Rozalia Biro, care ştie numai maghiară, iar limba română e trecută efectiv la limbi străine. Ruşine!

Nu i-am înţeles niciodată pe ceilalţi oameni, angajaţii acestui minister – cu mari pretenţii intelectuale, cele mai mari pretenţii – cum oare or putea accepta o aşa bătaie de joc? Cum se pot duce la serviciu cu o asemenea conştiinţă, sau, mai bine spus, cu o aşa lipsă de conştiinţă?

Dar… fără pretenţii, pentru că, revenind la site-ul ministerului – o să vă mire, dar aceasta este realitatea – a patra pe listă, de sus în jos, imediat după Hunor, Csilla şi Oprean Vasile (ultimul, ca şi Hegedus, cu titlu de secretar de stat), urmează d-na Alexandru Angela, muncitor calificat, apoi o serie de peste 100 persoane, printre care şi consilieri cu grad profesional superior şi inspectori. Nu am nimic cu d-na muncitor, sigur că prezenţa sa în instituţie este una onorantă, doar că poziţia pe care a fost cocoţată în lista – foarte stufoasă, de altfel – mi se pare cel puţin hilară, dacă nu chiar vădit atribuită de administratorul de site, cel care nu se grăbeşte să ne spună – oficial – care este rolul d-nei Rozalia prin respectiva instituţie. Cât despre această Biro Rozalia, presa are numai cuvinte „încurajatoare”, de la declaraţiile Cotroceniului, care spun răspicat că nu e persoana potrivită, până la atenţionările DNA-ului, ce o are în vizor de o bună bucată vreme, într-un dosar pentru conflicte de interese, de pe vremea când era viceprimar la Oradea.

În CV-urile celor două udemeriste nu am găsit nimic legat de cultura română, doar studii prin Ungaria… şi drumuri, multe drumuri pe acolo, doar că acestea nu se trec în CV, ci numai în notele informative!

Pe mâinile cui laşi, tu, măi, Ponta Naumovici/Mikey Mouse, singurul element distinctiv pozitiv al ţării în exterior care mai funcţionează după 1989 încoace? Dar la cât de jalnic eşti şi tu, chiar nu mă mai miră absolut nicio astfel de propunere/numire.

Tableta e un instrument modern, prin care oamenii acced rapid la informaţie, la divertisment, la corespondenţă etc. Face parte din ariergarda tinerilor, a celor născuţi în era capitalistă, a posesorilor de gadget-uri. La contrast cu picioarele scufundate în apa Dunării face notă discordantă cu peisajul. Este artificială, pesemne ca şi viaţa ce o trăim în aceste zile de început de toamnă, la fel de copiată ca şi celelalte din 2001 încoace, de la memorabilul 11 septembrie când s-a dat startul unor noi serii de conflicte pe glob, regizate cu aceeaşi precizie de serviciile secrete, întru menţinerea şi chiar lărgirea producţei de război.

Există şi informaţie externă pe internet, evident, nu de pe site-uri româneşti, deoarece presa centrală de la noi din ţară are o politică editorială şi financiară impusă de evrei. Nu poţi spune nimic la adresa lor, că imediat apare un CNA, sau nu ştiu ce organizaţie cu „stea”, care să te acuze de antisemitism.

La începutul verii, luptele în Gaza au reînceput. Bucata de nisip, care pe bună dreptate se numeşte fâşie, situată în E Israelului şi NE peninsulei Sinai, adică a Egiptului, devine terenul de luptă între „terorişti”, adică civilii palestinieni, membrii luptătorilor Hamas, şi pe de altă parte, militarii israelieni, anunţă PressTV. Este ştiut faptul că evreii sunt susţinuţi de Londra şi Washington, în timp ce egiptenii de Moscova, însă nu poţi să umpli până la refuz canalele de ştiri cu informaţii din care să reiasă că acţiunile militare aduc rezolvarea. Şi ce demnitate poţi avea ca militar, lovind poziţii civile cu avioane, tancuri şi… mai nou, cu buldozere? Din presa „fâşiei” se aud – cel puţin prin internet – informaţii de genul: „Shelter Cluster[1] – Reconstrucţia în Gaza va dura cel puţin 20 de ani”. Articolul scoate la lumină un adevăr ştiut, dar care nu apare şi în presa occidentală. Numărul caselor grav avariate în rândul populaţiei palestiniene este în jur de 17000. Numărul celor care au nevoie grabnică de reparaţii se ridică la 5000, adică peste 75000 de suflete caută un adăpost.  “Aproape 2137 de palestinieni, majoritatea civili, inclusiv femei, copii și bătrâni, au fost uciși în 50 de zile de atac israelian asupra Fâșiei Gaza. În jur de 11000 de persoane au fost rănite. Tel Aviv spune că 69 de israelieni au fost uciși în conflict, dar Hamas susţine că numărul e mult mai mare.” De reţinut că în fiecare săptămână cel puţin doi copii palestinieni sunt ucişi de gloanţele soldaţilor israelieni; vestea vine de la Noam Chomsky, vocea dreptei din SUA.

Iranul este până în prezent singurul stat din lume, care a cerut în mod oficial, prin glasul ministrului de externe, ca liderii politici israelieni să fie judecaţi de instanţele internationale pentru crime de război. Păi, da, Iranul, ţara care nu a acceptat să-şi pună la dispoziţia SUA şi acoliţilor, resursele solulului şi ale subsolului. Aşteptaţi o poziţie similară şi din partea lui Titus Corlăţean? Nici vorbă! Statul român a fost penetrat până în maduvă de către interesele evreieşti.

Internetul, încă liber, dezvăluie în nenumărate feluri adevărul. Cu siguranţă că nici în această toamnă nu ne va ocoli, aducând în lumină jocurile politice de la Cotroceni, pentru că da, de ce să nu amintesc, este toamna prezidenţialelor, toamna dezvăluirilor, toamna când politicienii români au acest obicei, de a se turna între ei, doar, doar, fraierii cu votul se vor lăsa impresionaţi. Dincolo de sforile lor, presa centrală din România, prin patroni şi editori, vor face de aşa natură ca problemele spinoase ale societăţii să treacă pe locul doi, pentru că prezidenţialele sunt un spectacol ce aduce audienţă. Marile emisiuni şi râurile de articole vor fi întrerupte de publicitate comercială, inoculându-le în continuare românilor ideea că, tot ceea ce au câştigat din decembrie 1989 încoace este titulatura de consumator.

Consumaţi, dragilor, ori, de nu, închideţi televizorul, sau nu mai cumpăraţi ziarul! Internetul vă aşteaptă încă liber, dar, fiţi cu băgare de seamă! Nu e nevoie doar să cunoaşteţi adevărul, ci să şi treceţi la acţiuni civice…!!!