Month: februarie 2018

Pana cand, batrane dascal?

Iată o întrebare generală, dar eu vreau să mă refer la o problemă stringentă, care macină învăţământul românesc de foarte multă vreme, şi anume, pensionarea cadrelor didactice. Scriind aceste rânduri, îmi apare în colţul gurii un zâmbet, când zeflemitor, când amar. Nu ştiu dacă e cazul să mă bucur, ori să mă întristez în aceste clipe de creaţie şi linişte, după o zi infernală de muncă. La şcoală e cum ştiţi: zarvă, copii de vârstă preşcolară, care se îmbrâncesc pe holuri în pauze, ori se pârăsc în timpul orelor de curs, fiindcă aşa au fost obişnuiţi.

Actul didactic este o adevărată piatră de încercare la clasele primare. După două-trei ore la clasă cu doamna învăţătoare, vin şi eu, profesor cu viziuni mai largi, cu dorinţa de a le implementa micilor novici dorinţa de studiu şi cunoaştere, cu dorinţa sinceră de a-mi atinge obiectivele propuse pentru acea oră de curs, să tulbur cumva ambianţa obişnuită a acelei clase. Elanul meu didactic se mai diminuează, pe măsură ce parcurg etapele acelei lecţii. Bieţii de ei, încă mici şi inocenţi, cred că se află pe terenul de fotbal, ori acasă, unde se pot desfăşura cum vor.

Ceea ce mă înduioşează este naturaleţea comportamentului lor, faptul că nu au cunoscut încă armele disimulării şi se comportă firesc, aşa, ca pentru vârsta lor minunată. Rememorez zilele propriei copilării, când, la şcoală fiind, stăteam timidă în bancă, neîndrăznind să scot vreun sunet, ca nu cumva să o supăr pe doamna mea învăţătoare, pe care o respectam foarte mult, căci aşa fusesem învăţată acasă. Ascultam cu răbdare tot ceea ce ne spunea, apoi mergeam acasă şi îmi făceam temele. Eram un copil normal, dar moştenisem mult bun simţ de la părinţi, parcă prea mult, aşa încât aveam şi pentru alţii.

Timiditatea mea nu m-a ajutat prea mult, şi din cauza aceasta eram campioană la anonimat. Totuşi, anii au trecut cu bine, şi iată-mă, după o lungă perioadă de şcoală, la catedră, primind rolul de modelator al sufletelor, conştiinţei şi personalităţii elevilor mei. O sarcină grea, istovitoare, dar plăcută, care mi-a oferit multe bucurii. Timpul s-a aşternut vizibil în suflet, şi astăzi, după o perioadă considerabilă pe meterezele învăţământului, am început numărătoarea inversă. Conştientă fiind de trecerea ireversibilă a timpului, mă gândesc, cu teamă în inimă, la pensionare. E un paradox, deoarece nu ar trebui să-mi doresc ca timpul să treacă atât de repede, iar eu să fiu declarată oficial o altă pensionară, să îngroş astfel rândurile multor necăjiţi, plini de lipsuri materiale, purtând cu dificultate grija zilei prezente şi de mâine.

Mi se pare că vârsta pentru pensionare nu este deloc acceptabilă. Totuşi, la 65 de ani, unui profesor nu-i stă prea bine la catedră. Va deveni un motiv de ridiculizare, iar elevii vor râde pe la spatele dascălului venerabil, considerând că nu mai are ce să facă acolo. Aşa şi este! Locul unui om aflat la această vârstă nu mai de demult în câmpul muncii, întrucât nu mai poate presta servicii de înaltă calitate. Vârsta înaintată îl împierdică să funcţioneze la capacitate maximă, aflându-se la limita pragului de uzură psihică şi fizică. De fapt, acest prag a cam fost depăşit. Astfel, abia răsuflând, cum mai poate un profesor să-şi îndeplinescă toate sarcinile cu brio? E strigător la cer! Gândiţi-vă că nivelul său de trai a fost oricum scăzut, a îndurat nenumărate lipsuri de-a lungul vieţii, iar acum a ajuns la un grad maxim de epuizare. Sau poate că scopul real al statului este ca pensionarii să nu mai apuce zile de odihnă, ci să plece în lumea de dincolo cât mai curând, astfel încât să nu  mai fie nevoie să le plătească absolut nimic.

Foarte uşor se lipseşte de surplusul de oameni, care nu mai înseamnă pentru el decât o povară imposibil de dus. Deci, de ce să mai păstreze o povară? Ce foloase are de pe urma pensionarilor? Niciunul! E trist, că în societatea actuală nu mai există respect faţă de cei, care chiar au realizat ceva în viaţă, iar acum vor doar să-şi trăiască în linişte zilele care le-au mai rămas, până la ultima suflare. Aceste ultime zile sunt siliţi să le ducă într-o sărăcie cruntă şi în singurătate. Nu le mai rămâne decât respectul de sine, şi speranţa că vor afla dreptate măcar în cer. Aşadar, bătrâne dascăl, mai poţi să le ţii piept tinerilor din generaţia aceasta atât de tumultoasă? Nu cumva te vei pierde printre cei care nu-ţi vor aprecia eforturile intelectuale şi vor dori să dispari cât mai repede din raza lor vizuală? Deci, domnilor guvernanţi, nu credeţi că oamenii din popor merită să fie respectaţi cum se cuvine? E normal ca un profesor să iasă la pensie tocmai la 65 de ani, când  va deveni batjocura elevilor săi? Dar, de fapt, de ce să vă pese?

Oricum nu prea aţi agreat învăţătura, iar învăţământul românesc a rămas doar o Cenuşăreasă rătăcită prin jungla acestei societăţi sălbatice. Bătrânii sunt reziduuri de care nimeni nu mai are nevoie, nu? Atunci, de ce să vă doară neputinţa lor? Ideea e că aceştia trebuie să moară cât mai repede, dacă se poate chiar în ziua când trebuie să se pensioneze, nu-i aşa? De ce să aruncaţi nişte bani unor oameni, care nu mai produc nimic? Nu e mai bine ca aceşti bani să intre în buzunarul vostru? Dar justiţia divină este nepărtinitoare, singura care le poate face dreptate acestor nefericiţi! Aşadar, să nu credeţi că veţi fi ocoliţi! Mai devreme, ori mai târziu, va trebui să daţi socoteală pentru legile aiurite şi total nepotrivite pe care le votaţi cu atâta nonşalanţă, de vă miraţi apoi şi voi de existenţa lor!