Month: ianuarie 2018

Despre oameni si…vitei

Istoria are un mers sinuos, cu multe meandre surpriză, dar maiestuos, atunci când speranţele celor ce o fac, se împlinesc. Cursul ei este plin de graţie şi de speranţe! Istoria este creată de cei mulţi, dar este dată spre administrare câtorva puţini, dar cam ciudaţi. Cei mulţi se duc la treburile lor, administratorii umflă hulpavi osul cu măduvă şi se pun pe supt, până îi apucă greaţa şi pe ei şi pe noi de ei.

Politicienii ajunşi la butoanele reformelor, spuse şi nespuse, ajung repede neoameni politici şi au tulburări de vedere! Ei văd istoria ca pe o gloabă leneşă, ca pe un bou, ca pe un elefant şi îi dau bice pe spinare, până când uriaşa fiinţă se trezeşte şi se scutură de ei… ca în 1848, 1917, ori în 1989.

Dacă nu pronunţă de cinci ori pe zi cuvântul reformă, noul politruc democratic şi capitalist, se crede neîmplinit politic. Lumea trebuie să ştie că el, politrucul de modă nouă, numai la reformă se gândeşte, numai la schimbări legislative şi sociale, cât mai în folosul lui.

Reforma este cuvântul care aduce profit gras, unsuros, sinecuri prelungite în castele din Spania, cântec de fecioare sub baldachine de borangic, reforma este cuvântul care împarte electoratul în bun şi rău.

Salariaţii trebuie asmuţiţi contra pensionarilor, părinţii contra cadrelor didactice, bolnavii contra medicilor, angajaţii la particulari contra bugetarilor, şoferii contra pietonilor, vatmanii contra pasagerilor etc., şi, iată, jumătate de reformă este făcută. Mai departe nu se poate ajunge, fiindcă politrucul de bună credinţă, avid de reforme, nu este înţeles şi nici ajutat de populaţie, de români !

De la anul, el, politrucul, trebuie să înceapă altă reformă… şi tot aşa până o să ajungem să îl invidiem pe Martin Luther pentru reforma religioasă pe care a realizat-o în secolul XVI, fără mare tam-tam, fără tembeliziune, doar cu nişte idei noi afişate pe uşile catedralei din Wittenberg, în care critica aroganţa şi indulgenţele papei Leon al X-lea.

S-a dovedit în multe cazuri ale istoriei, că tot ce a fost întrerupt cu forţa, se răzbună şi se repetă. Este cazul domniilor fanariote, care au fost răsturnate prin revoluţia de la 1848 din Ţara Românească şi Moldova, după care a urmat, conform modelului occidental, un soi de capitalism fără bani, incipient, bazat pe exploatarea la sânge a forţei de muncă.

Peste aproape un secol, în 1944, au năvălit tancurile sovietice, ghidate de câţiva pionieri ai unui viitor efemer. Au pus stăpânire pe ţară, au falsificat alegerile din 6 martie 1945 şi au pus ciolanul cu măduvă grasă pe mesele comuniştilor.

Când marea uniune de la răsărit a dat semne de maximă oboseală şi a vrut să se regenereze, a declanşat Perestroika, a sfârşit în Catastroika, şi colosala economie de război a marelui urs nu a mai putut ţine pasul cu războiul stelelor, al şmecherilor americani, în fond, o gulgută politică a lui R. Reagan, actorul preşedinte; a cedat una câte una ţările satelit în 1989, ba le-a şi ajutat prin acţiuni de spionaj şi terorism urban să treacă iar la capitalismul pe care îl întrerupsese imaginaţia otrăvită a lui I. V. Stalin, atât de brutal cu 45 de ani mai înainte.

Numai că istoria are tainele ei, ascunse minţilor oamenilor. Contra voinţei emanaţilor de la revoluţia în direct din 1989, care şi-au dorit recuplarea la capitalismul stopat brutal în 1944, societatea românească şi-a reluat, fără să întrebe pe nimeni, nici în Nord nici în Sud, cursul domniilor fanariote întrerupte în 1848.

Pe melodii de manele orientale, îmbogăţiţii de război şi revoltă populară, au acaparat fondurile fostului PCR, ale UGSR, UTC, BTT, rambursarea în valută din contractele externe existente atunci şi etc!

Un inconştient colectiv, latent, a arătat acestei nave uriaşe, semi-naufragiate, sparte în fund de sărăcie, România, direcţia de urmat, fără busolă roşie, în ciuda aspiraţiilor politrucilor de bine.

Neînţeleşii istoriei, trimişi la studii în toate capitalele lumii, Est-Vest, pregătiţi pentru recuplarea ţării la maşinăria capitalistă ruginită în 1945, au constatat cu stupoare că nava socială românească o ia în altă direcţie, că descrie un cerc prin apele spumegânde ale istoriei şi revine pe făgaşul întrerupt fără noimă în urmă cu 160 de ani!

Domnii şi boierii Fanarului târâseră piciorul când plecaseră de aici, iar fantasmele lor nu plecaseră chiar de tot din mănoasele câmpii şi bogatele ape româneşti.

Pe cântec de dizeuze gâtuite în garderobe, fiindcă întoarcerea în trecut are şi ea muzica ei, a început jaful naţional botezat privatizare. S-a dat şi străinilor tainul, celor care au pus umărul la întoarcerea în istorie, fiindcă i-a costat şi pe ei câte ceva, propagandă turbată pe toate canalele şi prin toate canaliile mas media, deplasări de cohorte de spioni la faţa locului, toţi sans frontieres, sateliţi cosmici orientaţi spre ţară, război electronic derutant în spaţiul aerian românesc etc., dar grosul economiei socialiste, munca de aproape 50 de ani a poporului român, a început să se împartă la noii căftăniţi. Din politruci comunişti au devenit trubadurii altor porţi înalte, nu spre Stambul, ci spre Bruxelles.

În douăzeci de ani de manevre că nu ne vindem ţara!, de diversiuni a la Petre Roman, veşnic tânăr şi ferice, că industria este doar un morman de fiare vechi, am ajuns în sapă de lemn şi ca indivizi şi ca societate.

Datori vânduţi la bănci străine, cum nu eram pe vremea fanarioţilor, fără nicio perspectivă de redresare economică, ne vedem siliţi să regretăm hulita iepocă de aur, în care avea fiecare muncitor sau ţăran un adăpost deasupra capului, un loc de muncă şi o pensie sigură, fără război psihologic.

Acum, sub noile conduceri democratice, pluraliste şi liber schimbiste, nivelul traiului popular a scăzut atât de mult, încât nu ştii ce să mai crezi, pe cine să mai invoci şi pe cine să mai dai vina!

Au apărut boieri şi moşieri noi, dar nu îşi mai spun aşa. Au apărut ciocoi şi vechili noi, dar şi ei evită să-şi spună pe nume. Au apărut şomeri noi. Din lipsă de imaginaţie, lor li se spune pe nume. Dar fiii de bani gata ai noilor căftăniţi nu se mai numesc beizadele, se numesc prinţi de discotecă !

Înconjuraţi de animatoare frăgezite în alcov şi bodyguarzi cu perspectiva şomajului în oase, noile beizadele fac din noapte ziuă şi-ai zilei ochi închid, cum i-a surprins poetul naţional acum o sută şi mai bine de ani.

Dacă badea Ilici ar fi ieşit de la început la televizor, în faţa naţiunii, cu ilic, turban şi narghilea, tranziţia ne-ar fi fost mai uşoară. Cine i-o fi băgat lui în cap că el este emanatul revoluţiei? A sărit ca o panteră dresată de la biroul lui călduţ din editură direct în studioul 4 al TV, şi a spus că pe el l-a emanat revoluţia, sau poporul. O fi duh, o fi spirit!? Cum de a reuşit să emane sau să fie emanat fără să exalte?! Despre locul lui pe harta Perestoikăi nu a scăpat nicio şoaptă.

Dar timpul a trecut şi treptat au ieşit la drumul mare beizadelele caimacanilor şi başbuzucilor din iepoca de aur, nepotismul este în floare, jena din vremea liderilor comunişti, care aveau şi ei copiii şi amantele lor, a dispărut. Acum jocul de şah cu posturile grase şi cu sinecurile, se face în văzul lumii şi al ziariştilor. Ei, şi ce dacă? Ciocul mic! Acum noi suntem la putere! Aşa a spus o sinecuristă din parlament, care strânge, de şase ani în gingii, ugerul puterii.

Închinătorii de altădată la Stambul, se urcă acum în avioanele de Paris, Washinghon sau Bruxelles şi dau raportul de ţară. Marele licurici aşteaptă la cotitură. Mai face câte o promisiune de întărire a prieteniei, mai ne mângâie pe chelie cu blândeţe şi ne mai vinde câteva avioane, spaima cerului, ieşite din uz, sau nişte scuturi antirachetă, încât o să ne pierdem uzul raţiunii. Despre cum va trebui să trăiască România fără sânge propriu, doar cu perfuzia împrumuturilor de la FMI, toată lumea bună, de la Bamboo, baruri de Dorobanţi şi plaje de Monaco, tace.

În fine, lumea nouă, pluripartitistă, de piaţă, de paiaţă, contradictorie, s-a încâlcit aşa de tare în năvoadele istoriei, încât nici oamenii, nici viţeii, nu mai înţeleg nimic.

Şansa viţeilor este să nu mai devină mereu doar vaci de muls sau boi de cărat piatră la biserici. Într-o noapte, pe neştiute, când toate nedreptăţile li se vor strânge între coarne, vor deveni tauri furioşi, vor vedea numai roşu în ochi, şi vor împunge şi în dreapta şi în stânga, vor lua în coarne pe toată lumea, fără să aleagă. Vor uita de foame şi de somn, vor avea în cap numai disperarea lor; vor mugi înspăimântător peste ţară, şi vor strivi totul în calea lor!

Poate aşa mai face istoria dreptate câteodată!