Month: decembrie 2017

Idealism…

Profesorul perfect… Oare există un profesor care să fie pe placul elevului atât de mult încât să poată accede la perfecţiune?

Există – desigur – profesorul cu un stil permisiv, adică un fel de complice al elevului, care ajunge la un acord în privinţa notării şi în rest, libertate totală. Dar există şi profesorul autoritar, care predă, ascultă şi nu permite dreptul la opinii. Acestea sunt extremele, bineînţeles, şi totuşi întâlnite adesea.

Părerea mea este că profesorul preferat este acela care se situează între cele două stiluri de predare.

Acel profesor receptiv schimbărilor, care îşi practică meseria cu pasiune şi în fiecare oră se străduieşte să se facă plăcut de către elevi, să-i determine pe aceştia să înţeleagă că şcoala are părţi bune şi că învăţând îşi lărgesc universul cunoaşterii, ca via\a e mai frumoasă atunci când cunoşti mai multe, acest tip de profesor deci, ar avea mai multă trecere către ideal.

Un cadru model poate fi considerat un profesor apropiat de cerinţele elevilor, să predea cunoştinţele într-un mod adecvat nivelului lor de înţelegere.

Nu cred în sintagma profesor perfect, pentru ca aşa ceva nu există.

Un elev nu poate fi perfect, aşa cum nici un dascăl nu ar putea – la rândul lui – să fie perfect.

Întâlnesc adesea expresiile: profesor rău – profesor bun. Acum depinde cum sunt înţelese aceste expresii. De obicei profesorul bun este cel care abordează noul, care le oferă elevilor spaţii largi de manevră este omul care nu uită că a fost şi el cândva de cealaltă parte a baricadei. Rău este cel care pune accent pe informaţii, iar în cadrul orei trebuie să înveţi pentru că altfel vei suporta consecinţele. Mai există şi cadre care îşi desfăşoară ora la fel de treizeci de ani şi care neglijează cerinţele actuale în totalitate. Am întâlnit şi dascăli care de fiecare dată aveau aproape aceleaşi mişcări. Pe parcursul acestor ore putem distinge două trepte: ascultarea elevilor cu privire la ce s-a predat anterior şi predarea lecţiei noi.

Ciudat, se spune că omul matur nu poate fi atent o oră întreagă ci numai 15 minute, adică atenţia este absorbită de către altă direcţie. Să mai amintesc faptul că această atenţie ţine în mod direct de tipul predării, adică de stilul persoanei de la catedră? Nu ştiu în ce măsură trebuie să ţin sabia lui Damocles de mâner, criticând un profesor, altminteri cu o vastă experienţă, în schimb îmi rezerv dreptul de a spune cât de mult mă plictiseam la orele dumnealui. Dar cine nu s-ar fi plictisit?

Profesorul perfect… este foarte departe, chiar şi de închipuirile mele… asta nu înseamnă ca el nu există, bunăoară în subiectivismul multor colegi care văd în persoana de la catedră uneori doar femeia sau bărbatul care arată bine.

Profesorul perfect, pare mai degrabă o temă de filosofie, ce deziderate, ce modele, ce imaginaţie, ce sistem, ce viitor? Profesorul perfect… dar unde este elevul perfect atunci? De ce tindem către perfecţiune şi nu către normalitate? De ce oare nu mai putem să rostim cuvântul dascăl mai frecvent? Până când vor fi considerate catedra şi banca forţe antagonice? De ce o întrebare generează alte întrebări? De ce imaginaţia diferă în funcţie de preferinţele şi modul fiecăruia de a fi?