Month: noiembrie 2017

Deziluzii…

Sub chipul inocent de înger, zace şarpele înşelăciunii originare, care nu-şi poate stăpâni dorinţa de posesie şi minciună. Zi de zi, aleargă precum umbra nevăzută a vântului să cunoască şi să răpească suflete, care încă mai nădăjduiesc în viaţa veşnică. Perfida fiinţă cu ochii de foc îşi hipnotizează victimele, pe care le aruncă în hăul nesfârşit al întunericului şi al lipsei de speranţă. De acolo doar infinita generozitate divină le poate salva şi reda viaţa dinainte, căci au devenit, în cădere, suflete vii, dar moarte. O tristeţe profundă le umbreşte existenţa, ce se îndreaptă negreşit către limita suferinţei. Nicio scânteie de lumină nu se mai zăreşte departe, şi nici nu mai sunt capabile să perceapă o frântură de bucurie ruptă din Rai, deoarece toate simţurile au fost afectate de vălul cel negru al groazei. Lacrimile aproape că au secat de atâta durere crâncenă, iar trupul a devenit o amintire.

Oricum, nu preţuiau prea mult bucata aceasta de humă, ştiind că va ajunge hrană vietăţilor. Clipele fericirii zboară nedoborâte de puterea timpului, dar trec fără a fi luate în seamă de cei sortiţi durerii. Sărmanii cunosc adevăratul lor chip şi nu se lasă fermecaţi de frumuseţea rară pe care o afişează cu neruşinare. Privirea lor cu parfum de pelin se scaldă netulburată în râul toamnei veşnice, fără a aştepta roadele unei vieţi umile, închinată jertfei. Orice şoaptă a iluziei fericirii nu face decât să le ascută glasul conştiinţei aflată neîncetat în gardă, aşteptându-şi iminentul final al destinaţiei. Murmurul zănatec al pierzaniei nu pierde nicio clipă, vrând să obţină simbria vieţii cu orice preţ.

De aceea foloseşte mii de căi ascunse, învăluite în pseudo lumină, spre a înghiţi floarea nemuririi, cultivată cu atâta grijă de nemărginita iubire a lui Dumnezeu faţă de noi, chiar aici, în pământul înroşit de maci. Şi uite-aşa, se duc pe apa Sâmbetei anemicele momente de acalmie, chinuite de împrejurări nefaste, gonite de furtuni şi ploi torenţiale. Muribundă rămâne fărâma de adevăr închisă pentru totdeauna în propria cămară, ferită de razele calde ale unui soare prielnic vieţii. Târât cu brutalitate prin cenuşa indiferenţei, sufletul răbdător şi bun nu mai are puterea să-i zâmbească gingaş călăului, ce tocmai a ridicat sabia nedreptăţii deasupra capului nevinovat. Încătuşat de cei pe care i-a crezut corecţi, îşi caută zadarnic greşeala, privind cum totul se năruie în juru-i fără niciun rost. Şi-atunci, de ce să-şi prelungească agonia, când ştie că zarurile au fost deja aruncate?