Month: octombrie 2017

O carte extraordinara

Ne aflăm în faţa unei cărţi unice în lume, scrisă dintr-o admiraţie constantă şi cu un talent de excepţie.

În prezentul golit de valori pe care îl traversăm şi din care nu mai văd în ce mod o să ne mai revenim cândva, un astfel de eseu sclipitor prin originalitate şi conţinut, furnizează bucurie artistică şi pace sufletească. Este o adevărată terapie spirituală să ţii în mână o poveste despre vie şi vin, străbătută de mărgăritare despre Dunăre, Bărăgan, spirit de Brăila, viţă de vie, întâmplări dionisiace prăfuite cu polen dulce şi răsărit verde de Lună.

Laudele umblă în vârful picioarelor în faţa monumentului de limbă românească care este Opera lui Fănuş Neagu şi dacă vor fi în stare să dispară la timp, simţindu-se nedemne de obiectul adoraţiei lor, se vor plânge că au rămas captive pe viaţă într-o admiraţie fără margini.

Bunicul meu ţinea întins pe genunchi calendarul ortodox şi cânta numele sfinţilor, iar eu credeam şi voi crede mereu că el vorbea cu Dumnezeu.

Mărturisirea aparţine scriitorului Fănuş Neagu, este scrisă la persoana I, dar scrierea ei aparţine autorului cărţii, domnului ing. Gabriel Leţ. Exerciţiul de admiraţie care i-a reuşit acestui autor este unic, ori, cel puţin, foarte rar în literatură.

Autorul a studiat în profunzime opera fănuşiană şi a reuşit să cuprindă în cartea sa cascade de metafore, snopuri de fantezie, specifice, ba chiar, proprii lui Fănuş Neagu, conţinutul şi stilul sunt ale marelui poet în proză Fănuş Neagu, dar este, totuşi, altă carte. Dl. Ing, Gabriel Leţ se confesează astfel:

Tot cuprinsul acestei cărţi este proprietatea intelectuală a scriitorului Fănuş Neagu, bijutier al cuvântului de limbă românească pe care subsemnatul, doar l-am prelucrat inginereşte. Eu am gândit întregul demers ca pe un exerciţiu de admiraţie faţă de Opera scriitorului, precum şi ca o dedicaţie literară breslei Viticulturii, căreia îi aparţin profesional… N-am cedat şi am purces la a-i fişa întreaga operă tipărită, decupându-i în acelaşi timp, aproape toate rubricile inserate în publicaţiile ziaristice ale ultimilor 15-20 de ani, spre a-mi lămuri şi un fenomen literar unic.

Grădinile suspendate ale Semiramidei nu puteau fi mai superbe decât malurile străjuite de plopi ale Dunării, ori florile multicolore de la marginea pădurilor de salcâm din Câmpia sciţilor. Nici nu puteau fi povestite mai măiestrit, mai adevărat, mai cuceritor de atât.

Călcând pe urmele zeului Dionis, autorul ne invită în dumbrava doldora de metafore, printre harfe de iarbă şi fluturii copilăriei, unde se aude doar cântecul lui Orfeu. Legenda spune că după moartea lui Orfeu, zeii i-au ridicat lira cu care îşi acompania cântecele în Olimp. Cred că această liră divină a coborât din Olimp, ori din Constelaţia Lirei, abia acum, în vremea noastră, în paginile de vis ale poetului în proză, Fănuş Neagu.

La Brăila, păsările se ascund în arbori ca să îi ajute, fiindcă explozia înmuguririi se citeşte în opt drumuri de migraţii, care vin şi se duc, dar mai ales care revin să cânte. Deasupra Brăilei aş pune ca lumină o trecere de cocori, o întoarcere de sitari, o stea din fruntea unui mânz şi mult, foarte mult, miros de salcâm şi de susai. Brăila este un deochi fără vrăjitoare. Găsim în pletele ei aurul care nu ne trebuie, dar pe îl visăm. Realitate şi irealitate. Irealitatea este în mintea povestitorului, adică a mea. Toate însă se sprijină pe un adevăr al ierbii, al viei, al pomilor, al fetelor frumoase. Realitatea este de fapt închipuirea noastră.

Quod erat demonstrandum!

Imaginile din marea operă fănuşiană curg din lira lui Orfeu, din salcâmi despetiţi în arşiţa câmpiei, din valurile tulburi ale Dunării, din patimi de Chiralină, din cea mai mândră grădină; grădina limbii române.

Monumentul ridicat de imagistica marelui artist al cuvântului ne umple sufletul de o bucurie unică. Numai cei născuţi în arealul argintului Dunării şi al aurului holdelor din Bărăgan pot trăi minunea renaşterii prin metaforă. Suntem privilegiaţii unei literaturi europene egale în frumuseţe, adevăr şi profunzime cu oricare alta, considerată din cauza unor clişee banale, mai procopsită.

Cât timp avem, Eminescu, Nichita şi Fănuş, suntem primii între egali! Şi îi vom avea în veci. Şi limba noastră se va veşnici prin ei şi prin celelalte păsări măiastre dăruite de Dumnezeu neamului nostru.

Pe lângă literatura română mai cunosc bine literatura germană, din care am şi tradus câteva opere valoroase, cum ar fi romanul de tinereţe al lui J. W. Goethe, Suferinţele tânărului Werther. Deşi sunt un traducător cu experienţă, de câte ori am încercat să trec în limba germană frazele lirice şi poetice ale marelui nostru artist, pe care îl aniversăm în fiecare primăvară, (este născut pe 5 aprilie), niciodată nu am fost mulţumit de îndrăzneala mea. Se pierde taina, se risipeşte vraja pe care ţi-o creşte în suflet metafora fănuşiană, iar lacrima de bucurie din colţul ochilor se usucă şi simţi că eşti al nimănui. De atunci am hotărât că nu orice operă poetică românească poate fi tradusă în altă limbă; am multe argumente în acest sens. Şi nu am mai încercat. Mă bucur de imaginile sufletului fănuşian în limba în care au fost surprinse şi mă simt copilul norocului, dat într-un leagăn făcut pe aripi de lebede şi răsfăţat de vântul şi de aleanul care pune primăvara stăpânire pe Brăila.

Înapoi la Povestea viei, cântecul vinului. Înţeleptul antic, Pliniu cel Bătrân, spunea că omul datorează vinului faptul de a fi singurul animal care bea fără să îi fie sete! Minunată observaţie şi sinceră. Ştia istoricul ce ştia; probabil că şi vinul pe care îl bea el atunci era unul formidabil, aproape un dar al zeilor.

În cazul de faţă nici nu poate fi vorba de prozelitism. De admiraţie şi talent,da.

Opera lui Fănuş Neagu, la fel ca şi cea a lui Nichita Stănescu, nu poate face prozeliţi sau imitatori, cum a produs opera lui Eminescu. Metafora fănuşiană curge ca un râu cu lapte şi cu miere. Din el poţi sorbi, te poţi îmbăta de bucurie, dar nu poţi să bagi în sân nimic, aşa cum bagă copiii în sân caisele de furat.

După Fănuş Neagu, despre natura Bărăganului, Dunării şi farmecul de legendă al Brăilei nu se mai poate scrie nimic. Adică se poate scrie, dar se poate scrie numai mult şi plat sau mult şi chinuit. De aceea, opera de tip alter ego, care i-a reuşit d-lui Gabriel Leţ este, cred, unică în literatură. Povestea viei, cântecul vinului, se citeşte ca o operă fănuşiană împlinită, rotundă, care sfidează perfecţiunea.

Autorul dedică Brăilei (ce bine că acest substantiv se declină) pagini mirifice. Citesc cu ochi ager de şoim şi cu suflet înlăcrimat de vechi brăilean metaforele învăluitoare despre locuri ştiute, ori neştiute, despre cârciumi care au fost şi altele care nu au fost, despre vapoarele încărcate de grâne, ce luau drumul mărilor altă dată, citesc despre legendele Dunării.

De atâta bucurie, îmi vine să citez jumătate din carte, dar trebuie să ţin seama de proporţiile crochiului; este un gen scurt şi impresionist, Nu trebuie să depăşească două, trei pagini, fiindcă acum şi de acum încolo, cititorul se grăbeşte şi se va grăbi. Trebuie aduse în faţa ochilor numai imagini expresive, convingătoare şi repezi ca saltul prin stufăriş al căprioarelor din Insula Mare a Brăilei.

Oraşul vechi plutea cu turlele bisericilor atârnând în râurile de lumină trandafirie revărsate de miile de ghirlande de becuri. De la Ghecet, din stâlpii terasei La puii de lup, unde Dunărea moartă se întâlneşte cu Dunărea vie, înapoi spre Măcin, precum şi la dreapta spre Galaţi, totul, cer şi pământ, se scaldă într-o lumină verde, de ai fi zis că o putere necunoscută, zeul Dunării, fuma o pipă uriaşă. Aici se află nişte hrube (sunt zidite acum), prin care se perindau marii boieri fugind de oastea otomană către câmpurile libertăţii. În hrube, încă mai sunt poloboace cu vin închegat, care aşteaptă să se facă din ele – aşa cum făceau boierii atunci – poduri spre celălalt mal.

Iubesc cu deznădejde drumurile spre Acasă. Dacă se va păstra inima Brăilei vechi, nepieritoare va rămâne în istoria şi geografia ţării. Oraşul s-a născut pentru comerţ, agricultură şi industrie, pentru a plămădi averi şi artă.

Gata! Doresc tuturor pasionaţilor de marea literatură, o lectură înălţătoare a acestei cărţi şi pace în suflet, fiindcă nici o zăbavă nu este mai de folos omului, decât zăbava cu cartea!, aşa cum spunea cronicarul.