Month: august 2017

Despre invatamantul romanesc

Nu ştiu dacă subiectul despre învăţământul românesc pare a fi unul aproape perpetuu şi asta numai pentru că, indiferent de efortul mai marilor peste Minister, sistemul rămâne un mare Titanic ce-şi aşteaptă implacabilul sfârşit prin ciocnirea cu aisbergul neputinţei. Aceleaşi probleme tronează de ani întregi, aceleaşi promise şi repromise schimbări ce devin mai aberante sau pur şi simplu doar gogoriţe prin teancurile de hârtii pe drumul dintre Minister şi inspectorate, Minister şi Guvern. În toată această tevatură timpul şi preocupările tind să ocupe un alt mod de existenţă, unul al lentorii prin aplicare, al amânării către alte şi alte guvernări, cu – probabil – alţi oameni, de preferat mai capabil şi mai responsabili decât ceea ce ne oferă prezentul.

Discuţiile interminabile dintre sindicate şi conducerea politică a Ministerului au generat de fiecare dată o situaţie conflictuală, ambele tabere situându-se pe poziţii adverse în ceea ce priveşte remuneraţia pentru cadrele didactice, dar şi pe poziţii comune, vizavi de anumite schimbări care se impun în programa şcolară.

Spre sfârşit de an şcolar relaţia celor două tabere se acutizează, sindicatele ameninţând cu o grevă generală în prag de Bacalaureat, probabil cum nu s-a mai întâmplat niciodată. Nu că s-ar ajunge aici, dar pentru a simplifica formula de convingere, un pretext conjunctural mai bun, nici că se putea găsi. Elevii devin nervoşi, în special cei de clasa a XII-a, opinia publică iese la rampă şi tot aşa, până într-un viitor din ce în ce mai îndepărtat, un viitor unde nici profesorii, nici sindicaliştii, nici politicienii, dar nici elevii şi părinţii nu vor mai şti să descurce iţele.

Se tot caută soluţii şi unele dintre ele se întrevăd la orizont, cu consecinţele ce decurg. De exemplu, comunicatul de presă dat de International Education Center, precizează faptul că până la 21 mai se mai pot face înscrieri la formele de învăţământ superior din Marea Britanie şi Danemarca, nu neapărat pentru că în România nu ar mai fi facultăţi, ci mai ales cu speranţa că după finalizarea studiilor superioare tinerii se pot bucura de un loc de muncă în Vest, ca unică alternativă de a scăpa din pânza de păianjen întinsă cu dibăcie de politica românească în ceea ce privesc alternativele pe care ar fi trebuit să le aibă un absolvent de studii superioare.

Nu ştiu cât de validă este oferta celor din Marea Britanie şi Danemarca şi nici scopul pentru care aceasta este prezentată tinerilor din România, cert este faptul că ea există şi cel puţin în cazul Danemarcei universităţi de prestigiu doresc să ofere elevilor români această posibilitate: Aarhus School of Business, VIA University College, Aalborg University, TEKO Design & Business, KOGE Business School, Roskilde Business College, Selandia College. Nu ştiu câţi elevi din cele două ţări amintite vor să vină în România pentru studii, nu pentru a contrabalansa oferta, ci din dorinţa de a şti măcar că aceasta există.

Nu ştiu nici dacă elevul român se mută în ţara lui Loreley sau pe o Insulă cu bunele sale obiceiuri: copiatul la extemporale, folosirea caietelor all-in-one, pixul în loc de stilou etc. şi zău, ce farmec ar mai avea sistemul danez sau britanic de învăţământ superior dacă nu s-ar lovi de problemele de cazare pe care le suportă an de an proaspătul student de provincie din România?

Se poate ca factorul demografic să fie o cauză pentru care cele două sisteme de învăţământ occidentale caută soluţii viabile de susţinere. Acolo, cadrele didactice sunt dependente financiar de numărul de copii cu care lucrează şi poate de aceea aducerea elevilor (selectaţi) din România ar însemna un dublu beneficiu: unul material şi altul profesional. Recrutarea celor mai buni elevi înscrişi va aduce din nou (probabil) în discuţie exportul de materie cenuşie pe care România îl încurajează mai ceva ca statele din lumea a treia.

Dar pe cine să doară această chestiune când, la umbra tumorilor maligne ale sistemului de învăţământ românesc pândesc strategic interesele altora? Cui să-i mai ardă de ceea ce fac elevii după ce termină cele douăsprezece clase, când profesorii români ştiu că din toamnă pot fi cu 15000 mai puţin la număr, cu toate că există un mare deficit de persoane la catedră, că sindicaliştii luptă pe toate căile să convingă Ministerul de importanţa înscrierii personalului didactic în partea superioară a grilei de salarizare şi acordarea sporurilor de 10% pentru condiţii grele de muncă şi 10% pentru condiţii vătămătoare de sănătate, precum şi aplicarea hotărârilor judecătoreşti prin care această categorie profesională şi-a câştigat – cum altfel – drepturile în instanţă.

Nu ştiu dacă există vreo ţară în care ministerul de resort luptă cu atât de multă înverşunare împotriva celor care ar trebui să le apere şi să le garanteze activitatea profesională. Zâmbetul zeflemist şi râsul bolnăvicios al miniştrilor afişat în relaţia cu sindicatele, dar mai ales în faţa presei, demonstrează o dată în plus că politica de la noi nu are nimic de-a face cu învăţământul, iar cei care stau acolo cocoţaţi pe scaunele ministeriale au cu totul şi cu totul alte mijloace şi scopuri de a aduce şi implementa o schimbare în bine a sistemului de învăţământ românesc, schimonosit de împrumuturile de idei colectate de prin alte ţări.

Nu ştiu dacă mai are rost să continui în această notă deloc optimistă, dar mă încurajez cu vorbele celebrului de acum Daniel Funeriu, cel mai iubit fiu al cadrelor didactice, cuvinte care sună cam aşa: Prefer să vorbesc despre reformă atunci când o voi fi realizat. Nu ştiu, chiar nu ştiu dacă o să vorbiţi despre reformă…