Month: iulie 2017

Moda mascatilor

Un vechi refren de cartier începe aşa:

Of, Caterino, vedea-te-aş moartă, cu dric la poartă, cu cai mascaţi!

Mi se pare oribil, dar cu folclorul de mahala nu te pui. El a penetrat cu încăpăţânare conştiinţele băieţilor de nimic, dar buni la toate şi în stare de orice, care rad grăbiţi un rachiu, două, trei, la birtul din colţ.

Nelu Ţuicaru îşi dă cinzeaca peste cap, cu ţigara lipită chiştoc de colţul gurii, aude refrenul mârâit de un ţambalagiu soios, cu pălăria de pâslă, strâmbă pe creştetul capului, simte că îl trec sudorile melancoliei, se înduioşază, şi promite să mai treacă şi mâine pe la Măgarul tăvălit.

Da, birturile de cartier duc cu ele în timp, ca nişte caravele borţoase de aurul şi piperul spoliat din Indii, porecle dintre cele mai haioase.

Cârciuma La băiatul vesel de pe str. Dorobanţilor, cu vad bun, lângă staţia de tramvai, era pocită Izmene reci: de ce, oare? Nimeni nu ştie, nici chiar barmanul.

La o intersecţie, pe Independenţei, fost şi el, vreo cincizeci de ani, Bd. Carol, apoi, alţi cincizeci, Bd. Karl Marx, trona o coşmelie prăpădită, botezată de dropsarii locului Pisica neagră. Originea poreclei se pierde în negura vreunui banc din perioada interbelică, pe care astăzi nu îl mai ştie nimeni.

Pe strada Galaţi, la Geamuri late, fostul restaurant Modern, îşi făcea veacul prin anii ‘70 un lăutar glumeţ, în îngânările căruia se prefigura ameninţător cartierul Brăiliţa, din vremuri apuse de un secol, pe când dădea viaţă pitoreştilor personaje ale locului, marele Panait Istrati.

La pod la Brăiliţa

Mi-au furat hoţii căruţa!

Las’ s-o fure, nu-i a mea,

E căruţa altuia!

Muşterii făceau haz, pricepuseră că hoţul furase de la alt hoţ, şi mai comandau un rând de halbe, pierduţi în aburii unei reverii glorioase a cartierului intrat în folclor şi literatură, datorită talentatului scriitor amintit.

Doar că în ultimele două decenii, lumea noastră românească, şi în mic şi în mare s-a schimbat într-un mod violent. Întoarcerea de la socialism la capitalism, probabil, împotriva unei logici a istoriei, s-a făcut cu vărsare de sânge, cu asasinate în sfânta zi de Crăciun, şi, cei ce au simţit că fărădelegile lor nu vor fi înghiţite pe nemestecate de istorie, au botezat acele zgâlţâieli politice şi sociale, Revoluţie!

Am trăit vreo săptămână Revoluţia şi după aceea, de douăzeci de ani, trăim Involuţia. Păguboasa ideologie a lui Gică Contra, care a oprit în loc producţia industrială şi construcţiile locative, a dat undă verde jafului agriculturii şi căderii exportului în favoarea importului, ne-a îndatorat la străini pe două generaţii de acum în viitor.

Nicicând nu a fost atât de dator la organisme internaţionale şi bănci străine poporul român. Şi nici nu îl vizitează vreo perspectivă economică şi eficienţă în muncă de tip japonez sau german, care să îi dea vreo undă de speranţă în viitor.

Adevăruri triste, nu? Un duş rece după ce-am trecut puţin prin folclorul local.

Desigur! Nu avem încotro şi observăm că statul capitalist este pregătit pentru orice. Nu îl impresionează faptul că din memoria colectivă se vor şterge denumiri hazlii de birturi şi bancurile cu beţivi şi alţi refuzaţi ai norocului.

El are acum mijloace de prevenire (a se citi intimidare) pentru cine nu înţelege libertatea adusă de noul val politic occidentalo-oriental.

La demonstraţii cu muncitori lihniţi de foame, cu fermieri în sapă de lemn şi cu profesori debusolaţi de atâta reformă, apar forţe de ordine, care garantează că protestatarii merg disciplinaţi pe bulevardele capitalei, nu strigă contra prea vehement, şi respectă ora de retragere din dispozitv.

Dacă spiritele se înfierbântă şi lihniţii capătă voce prea sonoră, după ce mestecă covrigi şi beau apă de canal, fac gălăgie cu fluiere, cu talăngi şi sirene antiaeriene, atunci apar jandarmii, care au menirea de a aplica legea. Aduc garduri metalice şi zăgăzuiesc mulţimea indisciplinată, îi împing, îi bruschează, le mai arată şi bastoanele din dotare, dar de rezolvarea solicitărilor răcnite şi scrise pe pancarte nu se ocupă nimeni. Mitingiştii zbiară; ei răguşesc şi tot ei aud!

În situaţii critice, din cele cu iz penal, apar, ca din senin, mascaţii. Ei saltă în zori de zi de la domiciliu suspecţi de diverse infracţiuni. La ordin saltă de pe stradă şi câte un senator şi îl duc în braţele D.N.A-ului, chiar dacă mai înainte respectabilul cetăţean nici nu fusese citat.

Este ca în filme; ca în cele americane, fiindcă altele nici nu mai există. Imediat apar mascaţii şi rezolvă situaţii spinoase, dificile, ştiute numai de ei. Nu scot o vorbă, nu explică, doar se implică şi ridică!

Îi vedem mereu televizaţi, ducând şi aducând persoane, circulând cu dube şi autoturisme cu gratii, dar nu ştim nimic despr ei. Sunt nişte apariţii sumbre într-un sistem democratic. În cugetul oamenilor cinstiţi, de pe margine, fac o impresie apăsătoare, de angoasă kafkiană. Sunt oameni care poartă măşti. De ce oare? Au ceva de ascuns, ori se pregătesc să meargă la vreun carnaval?

Pe vremea dictaturii odiosului nu exista aşa ceva!

O singură dată a scos şi el scutierii de la U.S.L.A. pe bulevardele Bucureştiului, pe 21 decembrie 1989, au defilat câteva ore; i-a luat lumea la huiduit, şi s-au retras în cazarmă.

Ce gălăgie ar fi făcut mas media de aici şi din gureşul Occident, dacă statul dictatorial ar fi avut o asemenea forţă de intimidare a cetăţenilor! Câte reproşuri şi câţi bocanci jurnalistici ar fi luat în bot statul socialist, dacă ar fi crescut la sânul lui asemenea forţe sumbre.

Dar dacă, după revoluţie, în România ne-am ales cu o democraţie originală, atunci, trebuie să admitem că ni s-a repartizat şi o felie de dictatură mascată!