Month: iunie 2017

Atitudini. Mai jos nu se poate!

Acum douăzeci de ani a făcut furori în minţile unui anumit tip de consumatori de literatură venită din Vest, romanul Jos de tot (Ganz unten) al scriitorului german Günther Walraff.

E un roman-investigaţie. Autorul, jurnalist de felul lui, se deghizează într-un amărât de muncitor turc şi pătrunde în culisele muncii la negru practicată în halele unui reputat – de altfel – concern siderurgic. Munceau acolo bieţii turcaleţi mai pe nimic, trăiau în condiţii de mizerie, dormeau la grămadă în containere metalice, se chinuiau cu bărbăţie, până îşi făceau şi ei un rost mai bun în lăudata Germanie.

Desigur, concernul a reacţionat dur, l-a dat în judecată pe scriitor, s-au judecat, dar până la urmă tribunalul i-a dat dreptate şi o groază de bani despăgubire autorului romanului.

Când am citi Jos de tot credeam că mai jos de atât pe scara socială nu se poate şi îi compătimeam pe bieţii turci, dezrădăcinaţi şi flămânzi, fără şansa de a se mai întoarce într-o poziţie onorabilă în patria lor asiatică.

Dar, am uitat că trăiesc în România, unde se poate şi mai jos…

M-am convins singur când am văzut două scene cu flămânzi.

Sensibilizat de lectura romanului, mă gândeam numai în jos şi observam numai scene de jos. Şi asta, acum, în anul 2010.

Când vii cu trenul pe ruta Bucureşti – Galaţi ai surpriza să observi în gara Făurei un amărât de localnic care este fumător, dar nu are bani de ţigări.

Când opreşte trenul în gară, şi spre norocul fumătorului anonim, în Făurei, trenul stă cam 10 minute, el apare, îmbrăcat sărăcăcios, se apropie de călătorii coborâţi din tren şi aşteaptă… Nu cerşeşte. Aşteaptă ca pasagerii să-şi termine de fumat ţigările şi să arunce chiştoacele.

Atunci, cel mai sărac fumător preia iniţiativa. Adună chiştoacele şi începe să tragă fumuri din ele. După ce trenul se pune în mişcare, pe peron rămân câteva chiştoace, poate până la 10; amărâtul din Făurei le adună şi se asigură că are ce fuma până va apărea un alt tren.

Afacerea cea mai bună o face când opreşte trenul Inter-City. Fumătorii din acest tren sunt mai cu dare de mână şi aruncă cioturi de ţigări mai mari şi întotdeauna, Kent sau Marlboro. Fumătorul anonim simte că participă la un adevărat festin. Adună chiştoacele şi le soarbe fumul. Apoi se retrage în spatele gării şi aşteaptă să apară în gară trenul Inter-City de la Galaţi spre Bucureşti.

În timp ce trenul se îndrepta spre Brăila, nu îmi puneam decât o problemă de igienă, de sănătate. Oare, fumătoul anonim s-a gândit cât riscă, mai ales acum, de când a fost lansată cu succes şi în România gripa porcină!? Dacă îl va ocoli şi îl voi mai vedea adunând chiştoace în gară şi peste câteva luni, înseamnă că are noroc porcesc!

După ce am coborât din tren, am cumpărat dintr-un magazin câteva felii de parizer pentru câinii din jurul blocului unde locuiesc. Sunt vreo patru câini amărâţi, fără stăpân, inofensivi, veşnic flămânzi, pe care o parte a locatarilor îi mai hrănim când ne aducem aminte. O altă parte a locatarilor, însă, îi pune pe goană, îi loveşte cu picioarele în coaste, iar ei urlă de durere şi fug. Când văd asemenea scene, sufăr, simt că m-a lovit pe mine… Şi am observat în timp că cei care urăsc animalele, sunt cei originari de la ţară. Aceşti vecini ai mei, pensionari deja, dar care şi-au făcut un rost în oraş pe vremea statului socialist, când avea şi Brăila o glorioasă industrie, văd animalele doar prin prisma utilităţii lor. Bieţii câini fără stăpân nu sunt nici păsări, nici porci, nu sunt comestibili, aşa că nu sunt buni de nimic… şi îi alungă.

Am dat cele câteva felii de parizer, înfăşutare într-o hârtie, unei căţeluşe negre, căreia i se spune Fetiţa. Adastă în jurul blocului toată ziua şi aşteaptă de mâncare. A apucat să mânânce o felie, când spre mirarea mea, s-a apropiat de ea un băiat tânăr, murdar îmbrăcat, cu faţa roşie de consumator de rachiu. A dat-o cu piciorul la o parte, s-a aplecat şi a luat cele patru felii de salam care mai rămăseseră.

L-am privit îndelung; nu îmi reveneam din uimire. A plecat muşcând din feliile de parizer, a aruncat hârtia, privea numai în jos, părea cam ruşinat, dar probabil că foamea era mai mare; avea mâinile murdare, mesteca şi se îndepărta.

Nici nu m-am mai indignat. Bietul câine, nici el. A plecat cu coada între picioare aşteptând o altă şansă pe ziua respectivă, ca să îşi astâmpere foamea.

Nici la cauze nu mă mai gândeam, nici la romanul Jos de tot. Îmi trecuse cheful de imagini literare. Mi-am zis doar: Cred că aşa arată un om fără ocupaţie şi fără nici o perspectivă!

Numai că acum o lună, amărâtul ăsta care a mâncat de nevoie câteva bucăţi de parizer culese de pe pământ, fusese un alegător, unul dintre milioanele de alegători care s-au dus la urne, sperând într-o viaţă mai bună, nu într-o foame mai cruntă.

Oare, cu cine o fi votat pe 6 decembrie 2009?!