Month: aprilie 2017

Lumea unica a poeziei

Poetul Ionel Simota ne ia de mână cu fermitate şi tandreţe, pentru a ne fi ghid într-o zonă în care se îndeplineşte cea mai arzătoare dorinţă a pelerinilor.

Ce-ţi poţi dori mai mult decât să găseşti ţinutul iubirii? Mesager al Domnului care-l învaţă să iubească mereu mai mult, poetul înmoaie pana în cerneala ce i-a fost dăruită şi, smerit în faţa rugăciunii, ni se dăruie cu generozitate şi ardoare – deşi s-ar părea că ar vrea să stea cât mai departe de ochii lumii curioase şi scormonitoare, departe de un oraş neîngrijit şi neospitalier.

Dar harul său e dăruirea – niciodată nu cere nimic, ci mulţumeşte pentru dragostea mamei şi a bunicii, a tatălui şi a bunicului, regretând că nu-şi mai găseşte resursele întoarcerii (precum Octavian Goga).

Nostalgiile locururilor natale îi accentuează părerile de rău pentru o nerecunoştinţă tinerească şi nevoită, dar şi setea de iubirea absolută, care-i luminează (târziu zice poetul – tânăr şi plin de vigoare), toate clipele. Ocrotitor, n-am vrut să dor să nu te doară – bărbatul ardent alungă ploaia privirii, iarna din jur, înserarea palmelor ce culeg sărutul şi veghează la fericirea fiinţei sfinte, minunate şi duioase (peste ochi de înger ochii mei vor sta).

Iubirea e penitenţă pentru vremea când s-a lăsat muşcat de jivina păcatului, dar mai ales extaz şi cale spre înalt. Chemarea ei (un carpe diem ronsardian devine leit motiv), îl face să se teamă de iubirea pământeană (Nu e bine să ne întâlnim pe pământ, lăuntric ne-am întâlnit). Căzusem în noi fără să ne doară, spune poetul Ionel Simota; se adresează mereu direct iubitei într-un dialog unde iubita e foarte prezentă, participantă la fapta miraculoasă a naşterii unui înger cu o parte masculină şi una feminină (Eu voi fi unu, tu vei fi doi). Nimic nu pătează sufletul celor doi (nefiind vinovaţi de nimic); ei deschid o carte nouă, albă, cu promisiunea atât de liniştitoare că o vor citi împreună până la capăt. Singura cale de salut, iubirea ce-i binecuvântează doar pe cei aleşi e învăluită de căldura unor trupuri purificate (tu prin mine-o treci, eu prin tine-o trec).

Nicio găselniţă metaforică (lucrurile măreţe sunt limpezi şi n-au nevoie de zorzoane). Poetul Simota închină femeii o cântare a cântărilor părăsind, asemeni lui Nichita Stănescu, cu grija de a nu strivi sărutul înmugurit prin voia divină.

Cristalizând în adâncul său atât de bogat, (teoria lui Stendhal) ramura tuturor copacilor iubiţi (merii, cireşii, nucii, arborii pădurii), versurile împodobesc cu toate bijuteriile sufletului şi trupului femeia – stăpână, iertătoare, înger (nu şi demon), rugăciunea.

Devenită fericire a copacului din care el se hrăneşte mai apoi, poetul găseşte calea spre sine (m-am întors către EU, m-am întors către TU) spre primordial, spre împăcarea cu el însuşi. Ajunge astfel la o profunzime gnostică, caracteristică a marii arte.

Ştie foarte bine că nu va muri – va muri doar soldatul din el – îi va pleca cea mai bună parte din el – POETUL.

Îl sperie doar divorţul trupului de Cuvânt. Chiar atunci când profund va tăcea va vorbi din mine, cu voi cineva, ne îndeamnă poetul (nu vă faceţi griji venerând CUVÂNTUL, temându-se de un singur lucru pe lume – să nu-l ucidă, să-l poată căuta, colinda.

Călare pe minunaţii lui cai albi ce-l poartă spre larg (amintind de Esenin), poetul Simota îşi populează poezia cu cerbi, căprioare (mire şi mireasă) şi ne plimbă desculţi prin iarba plină de roua cu care să îi spele picioarele (spre a nu ne murdări cărările lui Dumnezeu).

În cămaşă pe lumină, poetul Ionel Simota străbate solar viaţa şi moartea, convins că cenuşa lui va ajunge la cer, că există o lume unde domneşte binele, cu optimismul firesc al celui care ştie că s-a supus voinţei Domnului de a-i fi unealtă, de a izgoni prin surâs nesurâsul, de a trezi lumina prin sunet (sonoluminiscenţa – teoria savantului român Gogu Constantinescu); înflorirea trezeşte totul şi acest tot, va suferi fără îndrăgostiţi – ne amintim refrenul lui Lamartin.

Fluid, de o cursivă potrivire de rimă şi ritm, poetul Simota îşi delectează cititorul, îl relaxează, îi sădeşte o filosofie intuitivă a singurului drum spre fericire şi frumos, spre sine şi mai ales spre Dumnezeu.

Dăruind o aşa bogăţie încărcată de aurul haric, poetul dobândeşte (Steinhart) o lume, care citindu-l e deja mai bună. Fără asemenea cărţi, lumea noastră ar fi mai pustie şi mai săracă.