Month: martie 2017

Ingerul singuratatii

O fiinţă născută din gânduri stăvezii îşi înalţă aripile către cerul iluminat de razele vieţii sale inedite. Dincolo de cuvinte şi lacrimi, poetul Ronald Gasparic se metamorfozează într-un înger cu ochii profunzi, cu fruntea încărcată de mistere şi aprige vise, ale căror zâmbete răpuse timpuriu se sparg brutal în mii de picuri de gheaţă arzândă.

Minunea verbului său impune respect şi o evlavioasă cugetare, fiind o cunună divină aşezată pe mormântul propriei existenţe destinate absolutului. Sufletul său de limpezi ape îşi revarsă binecuvântarea peste firea adumbrită de întrebări purtătoare de nelinişti şi nesfârşite frământări.

Desprins din puritatea începuturilor, Ronald Gasparic îşi acceptă soarta ca pe-o infinită existenţă închinată Dumnezeului pe care l-a perceput ca pe sine. Trimisul din Rai îşi acoperă fiinţa cu toate suferinţele unei lumi întunecate, lăsând urme adânci de paşi sacri pe pământul udat cu razele surâsului său amar.

Distinsa ţinută înveşmântată într-un negru straniu îşi poartă unicitatea printre semeni cu o linişte înfiorătoare, ce pătrunde până şi în cel mai aspru suflet, lăsându-i în dar veşnicia florilor de lumină plăpândă, licărirea paşnicei firi.

Poetul este un suflet delicat, o candelă mereu aprinsă în negura timpului. El întruchipează singurătatea perfectă, înţelepciunea timpurie şi virtutea inegalabilă a unei vieţi rare. Cunoaşterea este însăşi fiinţa sa lăsată aici spre aducere-aminte a ceea ce am fost cândva sau ar trebui să devenim. Esenţa vieţii nu prezintă pentru el o enigmă, ci eternitatea pe care o simte cu bucurie. Cele mai nobile sentimente sunt, de fapt, iluzii ale fericirii, căci tristeţea şi luciditatea acută trezesc realitatea crudă în care îi este scris să trăiască.

Priveşte spre apus cu o nonşalanţă ieşită din comun, ştiind că sfârşitul vieţii se apropie, dar spiritul său nu va muri nicicând. A rătăcit printre stele ca o pasăre a soarelui, culegând flori de reverie şi presărând pe lutul adormit petalele tristeţii desăvârşite. Nu s-a temut nicio clipă de momentul plecării din spaţiul fizic, sufletul său fiind un fulger trecător, menit să lumineze bolta cernită a durerii celor mulţi.

Ronald Gasparic e vulcanul ce renaşte din cenuşă, gustând pelinul existenţei sale vremelnice şi veşnice deopotrivă, vibrând la orice adiere a materiei tremurânde, a glasului tunător sau cald al sufletului, precum şi la suferinţele oamenilor cauzate de lipsuri sau ignoranţă.

Din cer şi din pământ răsare un arc de foc care înconjoară trupul plăpând al poetului, luminându-i spiritul înecat în groaznica furtună a vieţii vitrege, înălţându-i mintea deasupra tuturor.

Va rămâne veşnicul călător solitar şi rebel, ale cărui cugetări înalte au depăşit limita imposibilului, deschizând poarta veşnicei taine a existenţei.