Month: februarie 2017

Reverente critice

Noul volum de poezie: Şi atunci ar fi trebuit să vorbesc…, Editura Libra, Bucureşti, 2009, care completează palmaresul editorial, liric, al poetului Dan Anghelescu, de la debutul din 1970, cu Cerul în apă, Editura Junimea, şi continuat cu Lumea ca adiere, la aceeaşi editură, în 1980; cu Maşinării de traversare a sufletului toamna, Editura Cartea Românească, 1983; cu Poeme, Editura Eminescu, în 1986; şi cu Pietrificarea memoriei, în 1998, tot la Eminescu…, acest recent volum de versuri este o carte cu un titlu-şoc, ca al unui film de prin anii ‘80, care ne-a impresionat atunci prin disperarea mesajului şi prin nota de ultimatum a deciziei: Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte. Lectura de prim contact cu poezia din noul volum al poetului Dan Anghelescu este una de… disconfort al recepţiei, de recul al comunicării, dar noutatea şi îndrăzneala prozodică sunt atât de incitante, absolut atipice chiar pentru noul val de poezie modernă, încât lectorul se încăpăţânează să… citească şi sfârşeşte, contrariat dar convins, să-i accepte demersul ideatic, liric, de mesaj, fără să aibă complexe de inferioritate, fără să se culpabilizeze, ca un PANTIN, ca o marionetă, ca o păpuşă manipulată, aşa cum apare în finalul în limba franceză al elegiei, de la pag. 22-23, în traducerea aproximativă, pe care mi-o permit: într-un spaţiu burlesc (pantin), fără voce, printre voci, închisă cu tine.

Registrul liric se păstrează în tonalităţi clasice, dar inovaţia prozodică are valenţe de prototip parcă expus la Salonul de inventică poetică, ediţia de vară-toamnă, pentru că poetul Dan Anghelescu scrie o poezie pe… portative noi, originale, altele decât până la poezia sa. Adică, cu o gramatică şi o topică în derivă, fără strofe, fără ritm şi fără rimă, şi chiar şi cu titlul elegiei preluat dintr-un astfel de vers: Ea! liberă plutea peste grădini/Înnoptate/limpede, cu versuri pe măsură… (pag. 11). Poezia sa are savante puneri în pagină şi tot atâtea în cumpăna dilemelor de tot felul, încât, ca şi în muzică, al cărei produs sensibil este, nu pot fi explicate, chiar dacă lirica sa are puternice accente… programatice, asezonată doct, pedant uneori, cu trimiteri provocatoare la literatura europeană de expresie franceză, mai ales, ca în finalul poemului toamna-şi strigase în noi/demenţa şi roşia-i carne, de la pag. 33, traduse de mine: Eu sunt acest râu de nisip care curge, care alunecă.

Pentru ca tot el, poetul, să coboare cuminte din sfere înalte şi să eşueze, uşor controlat, uşor persiflant, într-un banal de primă pagină publicistică: toamna-şi strigase în noi/reclamele multicolore/branduri şi branduri/produse sezoniere/venind dintr-o mare tristeţe”, în aceeaşi poezie, cu aceeaşi metrică elaborată, un fel de strofă ca un triunghi cu vârful în jos, şi cu aceeaşi doctă şi ironică opţiune lirică.

Sub pavăza autorităţilor sale intelectuale şi a exerciţiului poetic novator, sfidător pe alocuri, Dan Anghelescu plusează ideatic şi-şi permite riscul derapajului în faptul divers ridicat la rang de… subiect de literatură, de temă lirică, impas elegiac major: Şi iarăşi/va trebui să recunoaşteţi că/în toate este/ Şi un ceva… care sfidează semafoarele/afişajul electoral actele normative/procesul verbal al organului/ca şi serata cu bere/mici/popcorn şi răcnete etno…, din poemul ai să-ntrebi când vine ploaia/ai să spui bună seara (pag. 63)…

Iar toată această formulă poetică se recompune într-o permanentă alternativă cu trimiterile-şoc de citate, propoziţii, sintagme de limbă franceză, engleză, germană, ca un leit-motiv, ce sugerează în lirica preavantgardistă a lui Dan Anghelescu un tutti original, inconfundabil şi de efect novator. Poetul lasă să se înţeleagă că şi-ar fi elaborat poemele, elegiile, cum şi le numeşte domnia sa, într-o aparent şi de efect… neglijenţă studiată, numai şi dacă am face trimitere la prima poezie, de la pag. 9, ca un fel de prefaţă, am albit de poemele, cu aceeaşi structură dar… suspect de cuminte faţă de celelalte; sau la ultima poezie, de la pag. 81, ca o postfaţă, de fapt aşa cum i-a dat titlu chiar poetul: Refren final… (ezitant… ori – poate – Post Scriptum…), În care un alt/Van Gogh/Şi va împacheta/sângerândă urechea/tăiată… Poetul Dan Anghelescu se confundă cu muzicianul Dan Anghelescu, adică omul cu înclinaţii artistice de contrast, deşi există o fascinantă complementaritate, care asigură personalităţii sale o aură intangibilă, uneori de-a dreptul incomodă chiar pentru el însuşi, imprevizibilă şi cu impact de disconfort al dialogului.

Poate, de aceea, uneori, poetul Dan Anghelescu a simţit nevoia să-şi sfideze interlocutorii, de toate structurile sociale şi de toate ifosele culturale manifestate făţiş, printr-un fel de agresiune elegantă, de sânge albastru, de frac de ceremonie, ca să nu se lase descoperit sufleteşte…, procedură clasică de timid apărându-se de emoţii personale, ca şi de mârlănie prin atac frontal, cu argumente docte şi descurajante pentru agresori. S-a spus despre poetul Dan Anghelescu că este romantic, dar toţi poeţii din lume şi din toate timpurile se revendică romantici, indiferent de curentul literar la care s-au aliniat; cineva l-a văzut bacovian, aşa o fi, deşi statura spirituală a sa n-ar putea avea sechele simboliste în momentele sale de… frig sufletesc şi de intimitate, pe care şi-a protejat-o elegant şi pedant chiar; iar postmodernist, cum l-a văzut profesorul meu de la Filologie, Al. Piru, pare deja un termen… depăşit, pentru că volumul de literatură Şi atunci ar fi trebuit să vorbesc… ar trebui plasat spre preavantgardism, cu o încărcătură de matură înţelepciune, sapienţială, cum i-a spus Vasile Andru. Nu însă de tipul sentinţelor morale ale Vechiului Testament, ci cu trimiteri la morala culturii înalte europene şi a civilizaţiei, pe care Dan Anghelescu o risipeşte copios adăugându-i bemoli surprinzători, inteligenţi şi reconfortanţi, ca, de pildă, în elegia desigur va lipsi o madlenă/Şi domnul prust/aflat: …la mari depărtări în străveziul confuz al/părerilor docte… nu va/fi în măsură să protesteze chiar/el personal/dar ştiu că acum chiar mă aude cât încă respir (pag. 71).

În toată poezia din acest volum al poetului Dan Anghelescu există o fascinantă glisare între apartenenţa la un curent poetic şi emoţia… bine temperată, ca-ntr-un Coral de Bach cu Claveciu…, deşi forma, materia lexicală, versurile, dacă vreţi, au structuri… dodecafonice, stridenţe stravinskiene şi răbufniri wagneriene, de la titlul-şoc până la versurile, cu care seamănă leit, în toate cele 58 de poeme, de elegii, de la pag. 9 până la pag. 81.

Un incitant indiciu, o subtilă trimitere şi direcţionare a receptării mesajului liric face autorul în motto-ul din Paul Valéry: O, comorile mele sumbre, infernurile mele, memoria mea… din Faustul meu (şi în traducerea pe care mi-am permis-o), de parcă şi-ar motiva dilemele şi spaimele existenţiale, paradoxurile şi halucinantele oglinzi, prin care poetul şi muzicianul Dan Anghelescu vede lumea şi îşi oglindeşte sufletul.